Nevastă am de zece ani,
Și-n timpul ăsta am priceput,
Că dacă nu poți să-i dai bani,
Ești fals,ești bleg, ești prost crescut.

Bine, nu-mi trebuise mie,
Ațîția ani ca să-nțeleg,
Că ori îi dai o sută, o mie,
În fața ei rămîi tot bleg.

Însă speram la o adică,
Să mi se împlinească un vis,
Dar am chenzina mult prea mică,
Ca s-o pot duce la Paris.

Și chiar dacă aș avea-o mare,
Am damă, soacră și copii,
Cum să împart la fiecare,
Un mizerabil două mii.

Așa că azi mănînc cartofi ,
Doar dimineața-n prînz și seara,
Ca să-și ia ea lunar pantofi,
Că-mi iau eu teniși...primăvara.