Calc apăsat. Atât de apăsat încât mă dor oasele pământului.
Îmi pare că sunt un vulg lepădat din tăria eternă a gândului.
Merg înainte printre ghețarii mărilor și-i sparg ca un uragan.
Mă dor încheieturile. Sufăr de depărtările ce nu le mai am.

Plâng mereu. De fiece dată când alții suferă și eu sufăr cu ei.
Am rămas cu această patimă după mângâierea frunții de tei.
Palma nu se mai poate curăța de parfum. Frunze de primăvară
Se risipesc în imense valuri de voaluri înspumate în seară.

Îți privesc inima. Chipul tău nu spune, deși ascunde păcate.
Mireasma cafelei tale se ridica din iatac dimineața prin toate.
Îmi vorbești despre zeii care te urmăresc cu arcuri încinși.
Doar eu știu, acum ca atunci, cât mă dor pașii spre tine întinși.