"...Îmi venise, hei, să mă ies,
să mă fug,
să mă pierd,
să mă uit,
dar, se pare, sunt atât de egoist,
încât -iartă-mă, tu!-
nu te pot iubi
și păstra
niciunde în altă parte,
decât în mine,
unde, din pricina aceasta, mă întorc,
de fiecare dată, cu atâta frenezie
încât -iartă-mă, Doamne!-
mă plac.
Și, atunci,
cum aș putea să mă iert
de viață,
ca de o bucată de piatră
cu gust de bomboană?..."

Uite așa m-a mușcat azi un câine
de un picior rămas ceva mai în urmă,
de care, oricum, șchiopătam
ca și cum idee doar mi-era....