n-am să mai vizitez niciodată ruine
am vulturul meu

și totuși schimb mereu direcția
semințe alungite de iarbă
se prind cel mai greu se desprind
merg prin șuvițele de soare cu rochia electrizată
lipită de sus până jos

mi-au spus că pluteam cu fața în jos
c-am încurcat ceva
între-un melc de apă și-unul de pământ
un fel de zigzag în care oscilau pipăindu-mă
destul de nehotărâți

dar măcar am avut coroniță de flori
și-aceeași rochie puțin deschisă la nasturi
aproape tolănită, e-aproape
un schimb

o foarfecă mai veche, uneori un ceas cu lanț și-i destul
orașul dispărut ale cărui străzi
te prostesc ca pe-un fulg

și totuși schimb mereu direcția
prietenii nu-și fac nicio grijă
îmi voi zdrobi încrezător picioarele
o să fie un plâns scurt ca atunci când se sparge punga de plastic
în care-ți duci peștișorul acasă