Tristețea mea este atât de grea
Că mă scufund până la genunchi în țărana vieții mele
În zgura speranțelor stinse.

Durerea este atât de concretă
Că o simt ca pe-un pian atârnat de gât
În loc de chitară,
Cu clape lipite, unsuroase și false
Cu sunete stinse
Atârnat de gât fără sens

Sunt o insectă urcând un munte,
Un munte de ocazii pierdute
De vieți trecute și de speranțe apuse,
Urcând prin nisip, cu nisip în ochi,
Nu lacrimi, nisip,
O insectă care nici măcar nu se vede
Efemeridă de dragoste stinsă si putrezită
Urcand infinitesimal spre ultima ei clipă.

Și lacrimi colțuroase nu vor sa se scurgă
Mă ustură ochii de lacrimi neplânse
Pe drumul ce duce absurd spre zenitul
Durerii nestinse , tristeții diforme

În mine , adânc, frământă si geme
Relevată în fine de cruda trezire
În cazne moare pe îndelete speranța
Și moartă îmi curge, fără lacrimi, prin gene