în zilele de vineri
când luna poartă cocoașă
săpăm trepte în noi și coborâm în spirale
până la alți dumnezei pe care-i prindem în nări ca un piercing de fum

doar în serile de vineri
clădirile transpiră imagini
în stradă
se întrec povești și sinucideri de vise.
ca o altă julieta
de la fiecare bloc se aruncă în mod repetat rămășițe
dintr-o femeie ce nu mai reușește să moară
femeia ta
locuiește deasupra
se plimbă târziu prin baruri încercând să-ți colecționeze urmele
desenate de alții în varul căzut peste preșuri cu „welcome”

numai și numai
în nopțile de vineri
de la fiecare balcon își întinde trecătorilor coșul cu mere și
scutură plăceri până spulberă asfaltul în zgomotul lor de moarte
n-a avut timp nici anul acesta să guste cireșele de mai și parcă mâine ar trebui să fie toamnă
ultimele ei scrisori au desenat o linie între cer și oamenii care își construiesc fabrici suspendate
oamenii care uită cum e să-ți crești unghii în pământ până miroși a flori
femeia ta se ceartă mereu cu cei
care vor să ocupe locul de parcare rezervat unui dumnezeu
( nu același dumnezeu)
el trebuie să-și parcheze acolo
o dacie
dintr-o clipă în alta
să-i incinereze copiii răsfirați pe trotuare
și s-o lase
ca pe toate celelalte
la prima stație
pe dreapta
unde clădirile nu mai au etaje
și poți coborî până nu mai ai nevoie de oase

***
toți vorbesc despre femeia de la 9 din blocul cu 8 etaje
care și-a mutat tot cartierul în venele tale
astăzi
femeia ta se agață de sfârșitul lumii sperând să omoare zmeul de zâmbete
care de săptămâni întregi coboară în subsoluri visând o înălțare
în parcarea goală o să-și arunce ultima cărămidă rămasă în tine...
vecinii de sub ea
dau zaruri de șoapte într-un joc apocaliptic
și s-au apucat să apere lumea cu bețe de cretă -
la parterul tău
au scris peste noapte:
„Atenție! cad îngeri!”