Era târziu în gându-mi
Și primăvară-n lacrimi,
Și ruptă din visare
Mă-nnămoleam în patimi.

Din flori de mult uscate
Tu îmi făceai coroană
Și se făcea deodată
Lumină la icoană.

Și se făcea lumină
În sufletu-mi pustiu-
De ce plângeam atuncea
Acum nici nu mai știu.

Iar că eu râd acuma
Atunci nici nu credeam-
În tremurat de gene
Mereu mă-mpotmoleam
Căci vai, încă de-atuncea
Eu, ploaie, te iubeam.