Ca după-un veac apăsător ce-ți fură veșnic din puteri,
Te ofilești fără să-ntrebi de te-aș lăsa să pleci.
Ai vrea să uiți tot ce te-a smuls de lângă mine,
Dar nu mai ai puterea singur să te ridici
Așa că, rupt din propria ta ființă
Te scurgi ca apa, dulce-n somnul meu
Și cu-ale tale brațe pierite de durere
Te-ncolăcești de trupu-mi așteptând mereu.

Ca două crengi în noapte m-acoperă șoptind
Și mă-ncălzesc...deși sunt reci...

Ale tale brațe le voi iubi pe veci!