Din medii cu noxe
vin de la muncă
și-aștept poruncă
să îngân rugăciuni ortodoxe,
căci iată seara
când înlănțuiesc în mine fiara
și pot renunța la mască
iar sufletul meu poate să renască.
Dar sub mască
dau peste altă mască
și-n liniștea nefirească
rămân uimit
deoarece și sub această mască
găsesc altă mască
și așa, la nesfârșit!

Ah, suflete - iască,
un teanc de măști din mine-a rămas!

Oare unde își află popas
ființa-mi înlănțuită,
oare ce prăpastie sub mine se cască
pentru ca să o înghită?

Oamenilor, îmi strig disperarea cumplită,
oamenilor, veniți, eu nu mai sunt,
adresați-mi măcar un cuvânt!

Și-atunci, din față, din spate, din flancuri,
Vin numai măștile - teancuri!