Ca o dovadă a maximei sincerități,
nu știu ce să aduc din constelația
neînduplecată. Prin sertarele deschise
ale memoriei a năboit un vânt astral
și prin acoperișul spart al craniului,
după o ploaie de lumină,
lemnul frunții crescut colateral
a fost invadat de un soi de mucegai,
sau, mai degrabă, de o pecingine stelară,
deci, toate condițiile pentru o uitare luminiscentă,
mai tragică, poate, decât întunericul absolut
sau decât orbita suferind de un vid timpuriu.
Poate a mai rămas ceva prin sângele
care se pregătește febril de iarnă,
adâncind mai tare vinele rădăcinilor în scoarțele
planetelor promițătoare de liniști depline.
****
Oricum, mugurii se deschid acum
în pământuri. Copacii sunt întorși de noroc
și ramurilor le-a crescut ventuze lacome
cu care s-au prins pentru totdeauna de cer,
făcând o legătură cu adevărat indisolubilă,
de acum toate amintirile circulând tainic
și împiedicând astfel acumularea.
****
Ca niște excrescențe livrești, pe tulpinile lor
se vădește opulența unor termeni inventați
de un personaj ambiguu: Ianus Bifrons.
Ei spânzură ca niște lăstari pe care curenții
cei leneși nu reușesc deloc să-i agite.
***
Dedublare, depersonalizare,
părul lupului, încețoșare,
ici - colo niște grămezi amorfe de uitare
ca niște socluri pe care nu au fost niciodată statui
sporesc monotonia pustiului sticlos
de sub care se așteaptă bubuitul
apelor tumultoase ale tuturor primăverilor.