Scapără prin aer paharele sparte,
ninge pe mese pulbere albă de sticlă
peste trupurile înțepenite-n scaune de lemn
se prăvălesc ninsori de lumină.
Lacrimile tremură în ochiul dușman,
unul prin altul ne strecurăm afară
furioși și liberi de sălbăticia momentului.
Muzica intră sub piele, ploaie într-o biserică arsă,
toți ne căutăm drumul prin noroi.
M-am trezit privind pământul altfel de cum îl știam
pare un mormânt în care oasele rămân cuvinte
pentru cine-l sapă ori privește în groapă.
Tu ești salcia care-și soarbe plânsul din ape
și clipele mele curg odată cu ele;
buzele-ți sunt maluri de atins,
ochii lucioși emisfere sub pleape,
pe care alunecă clipele ca o molimă a timpului.
Trist e cântecul ce nu-l recunoaște inima
și dansul acesta cu pulpele ude,
în care se rupe fiecare ritm,fiecare mișcare
și se pierd în trupul arcuit în efort.
Nu mai auzim muzica, auzim stelele,
carnea devine vâscoasă îmbibată cu nisip
în care se răsucesc tije cu o durere moale
din care Dumnezeu a alungat nervii,
pe o dâră temporală ca pe un mort.
Mă urmărește răsăritul din spatele vârstei
unde mi-am pierdut zilele de pubertate.
Am rămas cu nopțile de care nu-mi amintesc,
decât forma sânilor unei fetișcane
de care mă îndrăgostisem pe loc
și-i cautam drumurile de pietre prin întuneric.
Din aceste alienări am scăpat cu chinuri uscate,
m-am golit din mine în alte trupuri
ca un nor care-și varsă grindina peste sat
și trag clopotele când vijelia a luat-o la sănătoasa.
Mă intreb, de ce n-am avut pic de minte,
am troienit atâtea întâmplări cu vrajbă,
le-am înghețat în uitare și umbre,
și m-am conservat prin ceață până azi?
Degeaba beau lumina cu paharul,
îl fac zob de bucurie
și de o glorie infamă.