Mestecenii
Șoptit-mi-au că sufletul
Mi-e gol
De albul lor
Și foșnetul de vânt.
Iar florile
Strigatu-mi-au în gând
Să nu mai calc
Prin vise și poieni
Și să renunț
La a mai bea nectar
furînd din hrana zeilor
Și ultimul pahar.
Durerile
Trimisu-mi-au un sol
Pe steagul alb scriind
Că nu sunt chiar bătrân
Și să renunț subit,
Fără tribut,
A le mai fi stăpân.
Până și tu
Mi-ai spus ceva
Ce nici în vis
N-aș fi crezut
Că poți măcar gândi.
Până și eu
Mă încovoi în gând,
Cu chipul strâmb
Și tâmpla sîngerând
Fără speranța
De-a te regăsi.
Ce trist,
Prea trist,
Că nu suntem copii...