Era un scaun jerpelit la capătul scării și
o scrumieră înaltă
din gura lui Pișta ieșeau păsări moi albe mari
se striveau cald de ferestre
atunci venea dimineața
ni se lipea în liniște de genunchi
ca un câine

*

în stradă
nu mă ținea nimeni de mână
imaginam oameni aruncându-se de pe uzine
agățați de mii de baloane cu heliu
ținându-și strâns servietele
așa se întorcea fiecare
acasă
În a lui, tata adusese o ciocolată în foiță de aur
a desfacut-o încet și ne-am învelit în ea cu toții
ca într-un soare de toamnă
a fost bună

*

a venit o seară
un om în alb a deschis gura
gura lui era un joben roșu de unde ieșeau săbii
în care erau înfipte inimi- încă bateau în aer
nu mai era aer
pe fața mamei soarele se spărgea fără zgomot
mi-am acoperit urechile
era liniște
ca într-o inimă