îți păzești ultimul pas ca pe o avere
și nu apuci să te întrebi de ce simți în ceafă
măști care-ți suflă îndoieli
ori ce naiba urzește suflarea unui val
și strigi ca un disperat
mai stau, mai stau, mai stau
lacrimi duble cad pe umăr
salamandra din părul tău își deapănă viața în ritmul propriu
ard adevăruri pe mere stricate la colțuri
mâinile stau
în așteptarea cerului
în umbra pământului
în zgomotul pietrei
în dansul nopții
în luna plină
în timpul mut
ești apoi acuzat de suspect al sorților comune
oh, nu, spune bătrânul pescar
timpul după ușă stă ascuns
el trage cu urechea
apoi face schițe de război
acest timp hoinar
a șoptit destinului să ne piardă
a șoptit iubirii să ne aibă
a șoptit fericirii să ne plângă
și a zâmbit lumii ăsteia fără de capăt
dar fără de tine
să te duci
departe în departele departelui
să apuci de gât sângele și să nu-i mai dai drumul
bagă în tine viața și mergi la vedere
cunoști mâinile strivite de ghilotină?
mâinile care-au scris
privit
mângâiat
așteptat
mâinile care-au întrebat
de ce un capăt mereu te ajunge mult prea devreme și mult prea în tine?
de ce înțelepții idioți de profunzi ai lui Rembrandt gândeau la speranță?
...oare aceste cuvinte le înțelegi?
din prea multe mirări
nu vezi că timpul a trecut deja
... acest vertical sărută sufletul tău și scutură zâmbete
acum lasă timpul pământului
întinde și tu picioarele goale în apa care spală pietrele
să te faci alb împreună cu mine