De dragoste galinacee, într-o singură frază


Eu, cocoș tânăr, cu pene sticloase și lungi,
cu care semnalizam peste garduri,
etalând, detașat, patrimoniul genetic,
cu creasta lăsată, la șmecherie,-ntr-o parte,
cu pintenii bătând, prin praf, în tobele pământului,
cântând, particular, în fiecare ceas al zorilor,
zori frământați peste păduri de mâinile luminii,
auzisem de tine, cum că ai fi început să vii înspre noi,
furișându-te, prin mulțimea de oameni,
ca vulpea printre firele înalte de ierburi uscate,
ca focul domol, căutând și cântând în iarba foșnitoare,
dar știind că veghez pe halânga de vie,
să nu fure cineva luminile nopții,
nu credeam că vei putea să mă ajungi,
știam că sunt sus, gardul era înalt,
te-aș fi văzut sărind,
culcându-te, în salt, peste obstacol…,
însă neșansa mea s-a împărțit în două:
taman atunci eu mă uitam în jos
și ție ți-au sticlit, mai tare decât aștrii, ochii;
eu nu mai știu exact de m-am speriat și am căzut,
nedescurcându-mă deloc în întunericul de lângă tine,
sau chiar oi fi sărit să ne încăierăm puțin, în căldura sîngelui,
până te alung…;
atât îmi amintesc,
acum, când scriu aceste rânduri,
cu pintenu’-nmuiat într-o cerneală stranie:
ochii tăi, scânteietori în întunericul de jos,
și căldura de când m-ai luat de gât.