eram copil și lumea mi se părea un castel din cuburi
puneam în fiecare zi un vis de plastilină peste
oamenii îmi mângâiau creștetul
chiar aveau bomboane și zmeie la spate
tata mi-a dat un balon alb mirosind a iarbă
pe care îmi desenam fețe de prieteni
încruntați veseli sau posaci siamezi captivi
în universul născocit din plămânii mei.

când plângeau deveneam o mamă le îngropam chipurile
într-o îmbrățișare încurcată de om mare
totul curgea firesc zilele mi se împleteau în păr
nopțile nu scriam poezii.ascultam.
dacă inimile lor micuțe se opreau de teama întunericului?

am mers ani printre cuburi îmi legasem prietenii cu o sfoară
de un deget
nimeni nu trebuia să se simtă singur în lumea noastră de heliu
nici măcar eu.

până când cineva de pe o stradă mi-a strigat că timpul jocului a trecut și am rămas în urmă sunt aproape nebună dacă mai cred în prieteni desenați de carioci sunt mare o să îl ajung pe Dumnezeu în curând ce tot legeni balonul ăla fetițo ce tot cânți acolo și de ce te smiorcăi. stai.

nu auzi cum viața te cheamă
atât de atragătoare
atât de înșelătoare
crești.crești odată.