Mă întreb dacă m-aș avânta
pe cărările tale
nu ca pe un Mountain Rouse
ci ca pe o pară
lăsată pe șpalier la copt
doar într-o doară,
cu săptămânile,
cu ninsorile și cu visul de vară,
aș putea eu gusta
apogeul de-o seară?

De m-aș întrece cu vântul
și frunzele moarte,
ruginite de-atâtea păcate,
căzute-n genunchi
în lumina culorilor,
aș putea să mă-ntorc
pe urme lăsate cu rost pe cărare,
ridicol să strig pentru toți
a fapte, a iubire,
a chemare?

Dacă melcii
plecați din livadă
ar putea îngheța
picioarele iernii
și ar prinde-n sidef nisipul
pe spirala de gheață,
cu bocanci răzuiți la intrare,
în labirintul
ce-l poartă tainic în spinare
spre miezul pământului,
m-aș m-ai rătăci,
aș avea eu candoare?

În prinsoarea cu timpul,
toamna își apără odraslele
poate prea efemer,
prea apogeu,
poate prea fără întoarcere.