În duh, strigăt sfânt îmi răsună,
În trup mă-ncovoaie umanul;
Gheață şi foc împreună
Caută veştede harul.

Dorințe cereşti şi pământ
Plăpânde şi una şi alta
Între profan şi sfânt
Îşi caută tainice poarta.

Prin hăuri, cu fapta puțină
În suflet îmi şuieră vântul;
Îmi caut în Tine lumină
Şi-Ţi rumeg adesea Cuvantul.

Când doarme credința, ades
În duh, rațiunea mă minte
Şi nu îmi mai sunt pe-nțeles
Atunci, ale Tale cuvinte.

Cu inima toată arzând
De visuri pe care le sper
Mai strâng câteodată, plângând,
Un picur de aer de cer.

Tot larg mi se-arat-orizontul,
Pe linia-i doar expectanță…
Arunc către ceruri, cu totul,
Culegerea mea de speranță.

Şi ce dacă-Ţi plâng des pe umeri,
Şi-n Tine îmi vărs tot amarul?
Căci lacrima-i darul ce-l numeri
Şi-n duh mă-ncălzeşte umanul.

Îmi plouă cu soare în suflet
Şi cât pot pricepe, haotic,
Îmi luminez şi-mi întunec,
Dorințe-mbinate-antagonic.

Demult, idealuri mărețe,
În gand îmi zâmbesc a himeră
Dar mâinile Tale-ndrăznețe
Le pot împlini-n a mea sferă.

Ştiu, Doamne, că-n orice secundă
Eşti sfânt, dar iubeşti :de aceea,
Între sfânt şi profan, cu o rugă
Aprind tot credinței scânteia.