Căci toate ne părăsesc atunci.

Separat liniștea cerului, a pământului
de veci al sfârșitului lumii,
și separat liniștea cuștilor de câini.
În aer armată fugară de păsări.
Și vom vedea soarele răsărind,
calm ca pupila mută, dementă, ca
animalul sălbatic, stând la pândă.

Dar stând la veghe pe timpul de exil,
căci nu mai pot dormi nici noaptea,
rătăcesc ca miile de frunze,
și vorbesc ca și copacul seara:

Cunoașteți voi migrarea anilor,
a anilor pe pământul îmboțit?
Înțelegeți oare ridul timpului,
dosul mâinii demult îmbătrânit?
Știți oare numele orfanității?
Și știți ce fel de durere
calcă aici întunericul veșnic
pe potcoave rupte, picioare cu membrane?
Noaptea, ca și frigul, ca și groapa,
capul de pușcăriaș întors într-o parte,
cunoașteți jgheaburile înghețate,
chinul adâncimii cunoașteți oare?

Răsărise. Copacii stau întunecați
în infraroșul cerului supărat.

Așa pornesc. Cu prăpădu-n față
merge un om fără zgomot.
N-are nimic, numai o umbră.
Și un toiag. Și haine de rob.

2.
Pentru asta am învățat să merg!
Pentru acești pași târzii, amărâți.

Și va veni noaptea, și mă va împietri
sub noroiul ei, iar eu voi păzi sub genele
închise această migrare, acești
copaci cu crengile subțiri.
Toate frunzele codrului fierbinte.
Aici stătuse cândva paradisul.
Durerea înnoindu-se în vis:
copacii uriași se-aud!

Am vrut acasă, în sfârșit acasă,
cum sosise el, în Biblie.
În curte: oribila mea umbră.
Liniște ponosită, părinți bătrâni în curte.
Și deja vin, mă strigă sărmanii, și plâng,
și mă îmbrățișează poticnindu-se.
Mă reprimește viața străbună.
Mă reazem cu coatele pe stele -

măcar acum de ți-aș putea vorbi,
tare te-am iubit. Trecură ani,
și nu mai încetam să-ți spun,
ca un copil ce-și plânge după scânduri
speranța din ce în ce mai vagă,
că sosesc iar și te regăsesc.
Zvâcnește-n mine apropierea ta.
Ca animal gonit, mă îngrozesc.

Cuvântul tău, vorbirea omenească
eu nu vorbesc. Trăiesc păsări, ca-
re acum zboară cât mai departe
sub cer, sub cerul înflăcărat.
Scânduri orfane în câmpul arzător,
și-nfierbântate cotețe nemișcate.
Nu înțeleg vorbirea omenească,
pe limba ta nu știu să vorbesc.
Cuvântul meu este fără țară.

Nici n-am cuvânt.
Se năruie în aer
groaznica povară,
corpul unui turn scoate sunete.

Nicăieri nu ești. Ce goală e lumea.
Un scaun, un șezlong uitat în curte.
Pe pietre ascuțite îmi zornăie umbra.
Sunt obosit. Pământul mă-ncremenește.

3.
Vede Dumnezeul, că stau la soare.
Îmi vede umbra pe piatră și pe gard.
Fără suflu îmi vede umbra, stând
în presa strânsă, lipsită de aer.

Pe-atunci eu voi ajunge ca piatra;
rid mort, desen a mii de liniuțe,
și sfărâmătură de-o palmă
va fi pe-atunci chipul oricărei ființe.

Și în loc de lacrimi, pe fețe riduri
curg goale, curg uscate șanțuri.





Traducere de P. Tóth Irén