străin în casa mea,
pribeag la a mea masă,
gândesc la ființa ta,
nici noaptea nu mă lasă.

mai speri într-o minune,
doar asta ți-a rămas,
mai speri în zile bune
când inima ți-a ars.

ești condamnat sărmane
de crudul tău destin,
căci ce-ai făcut tu,fane,
o meriți pe deplin.

era o fată dulce,
cu nume de baladă,
o fată ce aduce,
minunile-ntr-o ladă.

tu prefăcutul dracu,
i-ai spus că o iubești
și ai adus-o-n satul
în care tu trăiești.

și-aici,după o vreme,
te-ai săturat de ea,
i-ai spus la revedere,
să plece unde-o vrea.

și îmi aduc aminte,
era zăpadă-afară,
ferește,o,tu doamne,
căci o gonea să moară.

iar ea,sărmana fată,
plecă,nimic nu spuse,
cu lacrima sărată
în ochi,și vai,se duse.

și fața ei cea albă,
de ger era bătută,
și plină de zăpadă,
plângea de soarta-i crudă.

a-ngenunchiat la poartă,
ne-mai putând să fie,
iar gerul și zăpada,
au fost la datorie.

a doua zi,tu vesel,
ieșit-ai să iei apă,
și ai văzut la poartă
pe ea îngenunchiată.

tu ai crezut că doarme,
că plânge,că respiră,
și așteptai,o,doamne,
să vină să-ți dea gură.

dar ea,săraca moartă,
statuie-nzăpezită,
ca un destin,la poartă,
de cioclu e privita.

degeaba plângi nebune,
tu,ființă fără preț,
căci tu în astă lume,
nu meriți nici dispreț.