deschid poarta zilei cu noaptea încă
lipită de piele
trotuarele în care piciorul se-ngroapă până la glezna
ratării cotidiene înfig colți să sfâșie
lucrurile ce nu le-am putut duce până la capăt
în spațiul rânced al unui ieri
(nimeni să nu-și mai umfle scorul pe spectacolul meu
de atâtea ori l-am expulzat dintre buturi)

nu mai e vreme de privit înapoi
timpul balaur ne mână din spate
aruncătorul de flăcări în mâna-i
pe nici o dimensiune răgaz de odihnă nu vinde
și nu dăruiește
portul alb al zilei semnează în iriși potențele
dă drumul
programului vieții

șoselele ce s-au oprit în mine
deschid abisul
(năuc rătăcește prin pântec căutând locul unde să nască)
agață orice întindere cu o întrebare
macerează trotuarele care îmi umblă prin măruntaiele
spațiului interior
căutând identitatea
amprenta tălpii unice

într-un târziu
învăț regulile de circulație ale verbului a fi

programul ființării poate începe
la un nivel superior