toate neliniștile au înmugurit
pe drumul pustiu
mă dor casele oamenilor
plecați departe
aerul nevrotic fâlfâie sub
un cer de păsări
sufletul
șterge ferestre
închise de mult

aș învăța culoarea verde
a firului care a îndrăznit
să treacă prin plumbul
conștiinței mele

e noapte și deznădejdea
umblă desculță
cerșind
câte-un eu în care să intre

dar nu
mă mai găsesc în mine
în ceilalți care
au tras întunericul
de pe oase
poate

(25 martie 2012)