Două momente
Momentul I

Am călătorit, ca un orb rătăcit,
Prin atâțea ani, prin atâtea zile...
Vai, neiertătoarea realitate
m-a făcut să-i revin la picioare!
...Chipul tău a fost permanent
Nesfârșirea speranțelor mele,
Prezența ta îmi umple orașul
Fără de tine – pustiu,
Doar cu puținii bătrâni
Rătăciți în perechi gîrbovite pe la răscruci de stradele,
Prin parcul vechi ca și oasele lor...
Pașii mei de-adolescent s-au topit,
I-a înghițit tristețea de cenușă
A asfaltului
Și doar în gând îmi mai încolțește
Speranța cea fără de moarte
Că, iată, acuș-acuș, din clipă-n clipă
Vei apărea de după colț,
Cutremurător de frumoasă...

Momentul II

Numai flori împerecheate
Se duc la mort,
Se lasă la căpătâiul
Sau pe pieptul celui ce zace-n sicriu...
Astfel am făcut,
Dar, în tristețea mea nerostită,
Convins că nu voi muri și eu vre-odată
m-am întrebat:
--Or fi frumoase aceste flori?
--Or fi pe placul mortului dacă
acesta pentru-o clipă,-ar putea învie?
--Florile-acestea-or fi necesare?
--Ce rost ar mai putea avea aceste astre
Atât de frumoase
La căpătâiul unui mort din sicriu?
... Florile-acestea – parc-ar petrece
O filă de istorie nescrisă,
O filă din imensitatea
Universului uman...
O filă citită acum
Și tot acum dusă la cimitir și uitată...