Nu știu unde ți-am lăsat zâmbetul
poate l-am așezat în dosul oglinzii
cu două fețe ale adevărului.
Dar ce importanță mai are
dacă nu trebuie să-l cauți?
Îl vezi ca într-o icoană izvodind minuni.

Iubirea din iubire mă duce pe drumuri,
niciodată nu li se vede capătul
doar îl presimt nedeterminat,
ca simțul acela care-ți curge prin sânge,
se duce și se-ntoarce la inimă
cu gura de oxigen
pe care o înghiți ca un pește sub apă.

Cu ochii țintă la întâmplări,
ca doi prizonieri
închiși în propriul cerc,
din mine pleacă și vin sentimente,
până totul se mută-n iluzie.

Nu știu să dezleg
zâmbetul pierdut în surâs,
brațele care-mi încolăcesc trupul
nu mă pot scăpa,
din propriul crez
că suntem totuna.