Când trec pe strada ce mergeai spre casă
Îmi bate inima în pașii-ți ca de lied
Și tâmplele mă dor de liniștea de vid
Și nici văz nu mai am... Ah cum erai, frumoasă!

Privirea-mi șnurui pe asfalt ce-ai stins
Caldă nălucă-n zâmbetul de zână,
Mă adormind pe zebră, în crez că-i doar o strună...
S-aștept întâmplătorul, îmbătrânind de nins.

Am gât uscat de glas - oricum n-aveam nevoie-
Pluteam s-ascult fluid de note adulate
Ce-ncerc să prind din zbor, din clipe neaflate
Ce-ți sorbi pe undeva, o luni, o marți, o joie...

Tot un suspin alerg, pe unde mai treceai,
Crezând c-apari așa în mintea-mi schizofrenic.
M-ating de vânzătoare ce te serveau cucernic...
Sleit de dor adorm ’n depoul de tramvai.

Tresar buimac când mintea îmi joacă crude farse
Și-mi pare te zăresc ca oaza în deșert
Și mâna-ntind cu gândul, aievea mă deștept...
Nici nu mai am respir, îmi simt sufletu-n tarse.

Zâmbesc năuc, pierdut, la toți ce-aveai prieteni...
Aș da din viața-mi parte, doar un alint să am,
Să-mi spună un cuvânt, să-mi dea din tine un dram
De simț, d-ecou de gând... S-adorm senin pe ceteni.

Sunt singur, cavaler ce plâng în dos de-armură,
Schimonosit de-un zâmbet străin pe fața hâdă,
Crispată... doar parând prezența-n mintea-mi nudă,
Cu lacrimi pe sub pleoape și inima-n arsură.

Mă rog la tot ce-i sfânt să revii, voiajeră,
Chiar de-i periplul lung, am și apoi s-aștept
Și inima de-mi pierd, am sufletul în piept
Și el mi-e eternelul... În dor de-o efemeră...
14.06.2011