când încep copiii școala încep ploile să curețe aerul dintre oameni hârșâie fiecare cuvânt din găoacea lui cenușiu iese la sfârșit un fluture colorat dar mai e până acolo natura are lacrimi pe chip răscoală tot ce toamna pierde la maturitate nu mai e în toate mințile fuge departe de casă lăsând ușa descuiată hoții de curenți nu iau nimic asupra lor doar se înghesuie prin cotloane întunecoase și reci nu le mai place nici lor viața acolo își fac nevoile acolo dorm acolo mănâncă din fiecare emană mirosul rânced de om pe străzi purtat cu minciuna cu ziua cu sărăcia lunganul mării stă și își numără inelele prin care trece câte-un spectru de nebunie vorbește cu păsări așezate pe cer în veuri care înțeapă norii și plouă rotund peste microorganisme înmormântează sub veșminte de la crucea roșie încoace orice mort își potolește setea cu paiul aproape că se luminează ca și cum ai da o tentă de zugrăveală peste fumul care începe să iasă din coșuri pe furiș că știe că trebuie să cotizeze și este un pic cam în stres
dacă mă uit mai bine în afara mea doi bătrânei cu ceva ani peste toamnă se țin de mână și de-o umbrelă încoace se tot apropie târâind un fel de viață înaintează așa cu mâinile pe piept ținându-și inimile în revere uite le zboară mirarea de amestecul alchimic din aer cu frunze hârtii gânduri și printre altele tristeți vâscoase care îi mână din spate ca pe niște obiecte cu masa osoasă atrofiată tii uite cum le zboară tinerețea cu borurile umflate și ei se tot uită după ea se pierde dincolo ca un zâmbet nesocotit
dacă-i întorci pe dos ei sunt aproape copii și cu primele vise de toamnă-n ghiozdane se duc la școală...

(30 octombrie 2012)