țipătul
are propria lui umbră izbind zidul
ecourile se răzvrătesc
ca un cortegiu de pești începuți
în pielea ultimului munte adânc
și din acest motiv
adevărul acesta inundat de bătrânețe
are glasul ascuțit de frică
în tălpile tale
pentru că un sărut în alb este ca o fugă
subpiele
ca o aruncare în departele trupului
unde nu se mai aude cuibărindu-se
niciun obraz insistent

nu am găsit niciodată o noapte întreagă
în brațele femeilor mele
doar mirosul greu al dimineților
care nu-și înțelegeau răbdarea
din zvârcolirea genunchiului
și orele proaspăt aruncate între așternuturi
care nu se mai întâmplau

erau doar niște aminteli
despre toate muririle mele
neîncepute