Cât timp mi-a luat să-nvăț cum azi se scrie
o poezie
în proză,
că-i la mare modă,
o adevărată nebunie
ce constă în a nu mai respecta vreo regulă; cum nu doar roșie e roză,
e îndeajuns a se așterne fluid pe hârtie
în metafore
-ce pare că sunt singurele agreate-
cel mai adesea nespunând nimic, doar încâlcite,
căutate,
pentru-a induce un fel d-efervescență
colectivă
fără de criterii, nelimitativă
ca o pustulă
ce germinează
din haloul roșu inflamat;
puroiul ce se sparge
ș-invadează
ca-ntr-o metamorfoză
binele sau bunul stabilit deja cumva valoric,
prefăcându-l într-o sursă de înțelepciune,
așa cum din microbi sau din tăciune
se-aprinde imediat
aproape euforic
spuza,
sau germenul, ca bobul de orez,
ce-i inundat de apă
și devine crez
la o planetă aproape
îndoliată
care-și mușcă buza...
... prea des și când e prea târziu,
după ce a produs deja inechitate
prin care-a pus alături geniu-ageamiu...
sau poate
e o părere numai, pură, personală
și-i altfel spus, o nouă dezordine universală
ce va descătușa vechile reguli imperfecte,
chiar de-s neordonate,
sub girul că-n fond ce-i esențial
este diversitate
într-o râvnită, eterna libertate...
Și-atunci de ce să nu mă-ncerc și eu cu a mea sinceritate,
că ăsta-i adevărul; să fiu, precum și alții, exponențial fatal?!?
14.10.2011