Îmi zicea :"Măi nepoate, dom′le dragă”
Scumpul meu unchi Nea Boabă de la țară
De care amintirile mă leagă
De când eram copil odinioară

În mâini cu barda, tesla și toporul
A cioplit lemne toată viața lui
Era un hâtru, îi plăcea umorul
Și umbla singur mai mereu hai-hui

Cutreiera pădurea după lemne
S- aleagă ceva bun pentru cioplit
Și cunoștea copacii după semne
Iar mândrele din sat după pășit

Care-l chemau ca să le mai cioplească
Atunci când erau singure pe-acasă
Că știa unchiul să le-mbrobodească
Cu uitătura lui cam șmecheroasă

Și fluiera într-una mulțumit
Purtând cu el creion de tâmplărie
Să facă semn la lemnul de cioplit
Ca să-l cioplească cu economie

Nedumerit l-am întrebat în șagă
De ce după ce-mi zice „măi nepoate”
Îmi spune-n continuare „dom′le dragă”
Împins fiind de curiozitate

Și mi-a răspuns senin, netulburat
Că „dom′le dragă” nu zice oricui
Ci numai unuia care-i titrat
Ca să-i arate prețuirea lui

Faptul de a-i fi nepot era mândria
Iar „dom′le dragă” era prețuirea
Prin care el cu toată modestia
Își arăta respectul și-omenia

Pentru că-n mintea lui cea țărănească
El avea ierarhia de valori
Ce nimeni nu putea să i-o clintească
Nici dac-ar fi trăit de două ori