știu că uneori ai trânti cerul
ai mușca din norii ăștia blestemați care aruncă frunzele din vârf
cu picurile lor de metal
ești prins în capcana păianjenilor
te văd scuturându-ți gândurile de cenușă
tot mai des
îmi imaginez uneori cum aluneci și nu ajung să te prind
și strig deasupra prapastiei băgându-mi jumătate de trup în întuneric
sunt coșmarurile în care nu vreau să cred
coșmarurile pe care le trăiesc ca pe un sughiț

confecționez din crengi
niște prelungiri ale brațelor
în timp ce alerg pe același drum fără capăt cioplesc la ele
îmi ocupă timpul nu mă mai sfâșii
ar trebui să încerci și tu
doar lumea are nevoie de oameni care știu să uite
de oameni care sugrumă țipătul în pernă.

o să cresc curând și nu o să mă mai recunoști
deja îmi apar bucăți de argilă sub pleoape
ochii mi se îngustează mă strâng în cutii mici
să fac loc altora
să treacă pe lânga mine ca și când nu aș fi

tu
ai grijă de poezia care îți bate în piept
restul sunt doar umbre.