soarele roșu, ca vinul cel mai bun
se aÈ™terne peste lacrima văzduhului,
norii se cern în adierea vântului,
iar florile plâng, în așteparea unui zâmbet.

pădurea e arsă È™i plină de flăcări,
aprinsă de visele pierdute ale clipei,
iar cărările neÈ™tiute È™i neumblate
de mintea omenească,
se îmbracă în tăcerea unui strop de rouă.

păsările cântă durerea È™i tăcerea sufletului meu,
ascunse în copacii ruginiți și plini de amintiri,
stropii de rouă se aÈ™tern, purtaÈ›i de vânt,
peste noaptea cea pierdută È™i plină de lumină,
doar izvorul cel tăcut aleargă,
lovit de pietre și cuvinte,
să-È™i caute fericirea, printre zâmbete
și lacrimi

iar eu stau neclintit în calea destinului
cu ochii mei, cei plini de vise,
cu roua înserării îmi ascund tristeÈ›ea,
și sunt fericit,
căci lumina soarelui pierdut
m-a făcut să înÈ›eleg că viaÈ›a
e doar o tristă înÈ™iruire de vise
care niciodată nu se împlinesc.