Să știi ce nu fac alții
și să faci tu, e o onoare,
aceasta se cheamă inovare.
Este sclipire nu întâmplare,
n-o poate face chiar fiecare,
obosește dar nu doare.
Să observi ce alții fac,
să le aduni,
să le pui cap la cap,
să le legi cu sufletul
și apoi să aștepți.
Dacă cineva citește,
și-i va plăcea,
aceasta proză se va chema.
Este muncă multă, e sudoare
obosește și chiar doare.
Cu poezia este altceva,
nu poți să scrii,
oricâte vei vedea,
vei observa
sau vei sintetiza.
Poezia nu-i un scris,
poezia e un vis,
vrei ceva, nu poți avea,
vrei să fii dar cum, nu știi,
vrei să faci, nu ai cu ce
și te trezești.
O poezie scrii, dacă ai har,
dacă nu, strici somnul în zadar.
Cu tine-n vis adesea mă-ntânlesc,
mă trezesc și singur îmi vorbesc.
Eu te vreau, o mare nebunie,
știind ce e și poate-o să mai fie,
să fii a mea, e tot ce îmi doresc,
deși chiar timpul e împotrivă.
Gândind așa, prin vis plutesc,
să fac ceva, ce ar putea fi
când din ce fac,
nimic nu-mi poate folosi?
Dacă nu am, nu fac,
nimic nu mai pot fi,
la ce folos atunci mai m-aș trezi?
Să mă trezesc și să mai scriu o poezie
sau să dorm somnul lung cât o vecie?