în ochii mei, ca apa cea adâncă,
simt toată ființa ta ca o poruncă,
și patima, ca unde de fioruri,
ce malurile inimii le-ating cu doruri.

din hăul nepătruns, a mea iubire,
vulcanic, pătimaș, cu îndârjire,
simt lacrime în rugăciunea oarbă,
ce doar durerea mea vrea s-o absoarbă.

și alintându-mă, cu glas de zână,
iubita mea, te iau de mână,
să mă salvezi din hăul așteptării,
și să fugim de tot, în fundul mării.

și-aici, nici luna cea geloasă,
că ești a mea, și mai frumoasă,
nu va putea cu-a ei lumină rece,
iubirea mea și-a ta să o ferece.

și nici stăpânul lumii, soare rege,
ce-n strălucirea lui, nu va-nțelege,
cum poate-o fată muritoare,
să fie mai fierbinte ca un soare.

și din iubirea noastră submarină,
să nască o fetiță de lumină,
și numele să-i fie nemurirea,
și va trăi căt va trăi iubirea.