Dacă nici în noaptea florii, de cireș, nu împărțim
Luna magică-mpreună, să îmi vii și să ne fim,
E pentru că vântul aspru spulberă din nou petale
Și ne suflă prea departe: tu pe-o cale, eu pe-o cale.

Dacă muntele de piatră e prea-nalt pentru urcare
Pân’ la tainicele schituri, pân’ la cer și pân’ la soare,
E pentru că vântul fură și ne strânge ca-ntr-un clește
Rostogol de lacrimi crude în zăpada ce-nflorește.

Dacă florile de piatră sus pe colțuri se așază
Și pe calea mult prea lungă îmi stau nopțile de pază,
E pentru că-mbrățișarea caldă, tandră și duioasă
Zace aruncată-n iarna oarbă, hoață, firoscoasă.

Dacă nu te doare ochiul, cu al meu amestecat
Când în crudul dimineții mă trezesc cu un oftat,
E pentru că-n cornul lunii noaptea eu m-am legănat
Și pe gura ta fierbinte dulce eu te-am sărutat.