frunză de castan bătrân,
ape și stăpână glie,
stâlpul cerului străbun,
martor inima să-mi fie,
v-am chemat pe toți aici,
nevăzuți de ochi păgâni,
uriași și voi pitici,
slugi mărunte și stăpâni,
să vă cer un ajutor
și vă rog ca să mi-l dați,
că mă prăpădesc de dor,
după-o fată din carpați.
e ascunsă-ntr-un sătuc,
într-o casă-n vis săpată,
are-n față-un mândru nuc
și-o fântână cu găleată.
am văzut-o-ntâmplător,
aprinzând lumina nopții,
avea stele prinse-n păr,
și-am simțit chemarea sorții.
ochii triști,înlăcrimați,
ce săpau în galaxie,
o iubire în carpați,
și-am jurat a mea să fie.
și m-am dus la luna mea,
mama nopților cerești,
să mă facă, dacă vrea,
muritor ca în povești.
ea m-a ascultat,pierzând
câte-o rază de durere,
și mi-a dat din nori, oftând,
doar o noapte de plăcere.
și atunci m-am transformat
într-un prinț frumos dar rece,
și-am prins calea spre păcat,
să iubesc caci noaptea trece.
m-a văzut, în poarta sa
părea sufletul iubirii,
m-am apropiat de ea
și-am simțit mirosul pâinii.
m-a atins și-a tresărit
de răceala mâinii mele,
tu, frumosul meu venit,
ai în inimă durere.
vin-o-n casă, tu, străin,
tremuri și ai corpul rece,
cu-n sărut și-un pic de vin,
ești un vis și visul trece.
cu-n sărut m-a strâns legat,
și iubire-i oferind,
am simțit ca niciodat,
n-am să pot să mă desprind.
vraja nopții s-a topit,
vocea mamei m-a purtat,
și c-o rază m-a răpit,
în cerul rece și uitat.
rece sunt și rece-i gândul
de ani trecuți,în noaptea mea
eu nu mai vin dar trimit vântul,
să treacă pe la poarta ta,
și-mi spune ca ai plete albe,
că ani, în noapte-ai așteptat,
și lângă tine, crește-n palme,
un fiu ce noaptea mea ți-a dat.