Mi-e sufletul atât de sus
Că l-am atins chiar pe Iisus
Pe cuiul năclăit de sânge.
Ferice-i numai cel ce plânge.

Mi-e sufletul metal încins,
Capul de trup mi s-a desprins
Sub barda unui tânăr gâde.
Ferice-i numai cel ce râde.

Mi-e sufletul de vânt purtat,
Pământul nu l-a mai răbdat,
Ridică praful în pustie.
Ferice-i numai cel ce știe.

Mi-e sufletul spălat de ploi
ÃŽn fiecare zi de joi
Și nu mai bate niciun tun.
Ferice-i numai cel nebun.

Mi-e sufletul o crâșmă veche
Cu lăutarii la ureche
Și vinul asmuțind lăute.
Ferice-i numai cel ce-aude.

Mi-e sufletul un ochi deschis,
Dar ce-năuntru stă închis
Și-mi crapă stelele de sete.
Ferice-i numai cel ce vede.

Mi-e sufletul sclav la galeră
Și mâna-n lanțuri încă speră,
Uscată-n soare la amiază.
Ferice-i cel ce mai visează.

Mi-e sufletul atât de jos
Că mi-a zdrobit ultimul os
În trupul ce-mi atârnă greu.
Ferice fii, copilul meu!

Mi-e sufletul de suflet prins,
Ochiul-agrafă m-a cuprins
Și văd pe stradă oameni noi.
Ferice suntem numai noi.

Mi-e sufletul atât de viu
Că mi-a murit fără să știu
Și mori și tu, și mor și eu.
Ferice-i numai Dumnezeu.