În ruga pâinii coaptă-n zori
punea ades o lacrimă,
plămadă-n mâini de-atâtea ori
trecea în cer c-o azimă.

În vatra ei focul pețea
spicul de grâu de la străbuni.
Pământ curat, icoană - ea,
în ochii mei purta cununi.

Ferestrele se veseleau,
mușcatele râdeau în foi,
zambilele primavareau,
un soare-n ea și cald în noi.

și-acum în gând mă luminez
când îmi apare chipul ei,
plutesc în valsul vienez
cu zâmbetul unei femei.