Am tras de remontor să mișc limbile cadranului
și m-am pomenit c-am pierdut noțiunea timpului,
după care am mâncat bine și intrând într-o letargie
încet, încet picotind, am adormit de-a lungul divanului
pătrunzând în lumea misterelor răstălmăcite din genialitatea simplului
ce nicio știință nu are explicație; cum inert și-atâta energie?!?...

Sunt spectator de-o himeriadă de năluciri de fapte, chipuri
dintr-un mojar al meu, materie transpusă-n plăsmuiri
chiar țipând din când în când, sau mă sufoc într-un exces de frică
și trec dintr-una-ntr-alta stări, o emotivitate-n multe clipuri
atâta de comune sau ciudate-ntr-un necunoscut de vechi priviri
printre care mă pun pe zbor planând în gol lângă o turturică.

Cum de nu mai sunt într-un prezent, pot circula în libertate
să redescopăr adevăr din mulții însumi de ai mei
ce-s bucățele-ntre catenele din lanțul liniei căreia-i sunt punct
ce se-nglobează-n filmul derulat din megaantica-mi proprietate
pe rola ce se-ncarcă-ntr-un mixaj atipic de colaj fără de vreun temei
și-n care nici n-apar... N-am cum că-s prea recent, ultimul punct sunt!

... Un țârâit de telefon dintr-un birou de extratereștrii sună
și mă reped, dar nu sunt eu, să răspund la un corn de zimbru,
când explodează o vacă într-un meteorism lucernic, o apocalipsă
și-un stadion se-adună din sperietori de ciori de o culoare brună
sau un kaki se pare, ce-s ca într-o fanfară intonând imn-timbru...
când brusc îmi deschid ochi, de la o oală minune-n fiert... Și-i oră fixă!?!

... Mă pipăi dacă sunt sau lipsă!
07.02.2012