Cască porcu' și se-ntinde într-un șanț plin cu noroi,
Este cald, frumos și bine pentru traiu-i de gunoi.
N-are casă, nici nevastă, doar copii ce sunt la stat,
Ce-i făcu la tinerețe când era și el, bărbat!
.
Cu cine-i făcuse, oare? Nu mai știe, bun așa!
Ce, mai are importanță? Cu cine se nimerea!
Prin mocirle, prin fânețe și-n hambarul nu știu cui,
Doar că șade în dilemă, or fi toți, sau nu, ai lui?!
.
Trei sunt negri ca ceaunul lui străbuna-răposata,
Și cu părul creț ca oaia și cu dinții albi ca vata.
Patru sunt bălai și blegi, stau cu degetele-n gură,
Iară restu', parcă cinci, mint, sunt bătăuși și fură.
.
Or mai fi...nu-și amintește! Parc-avea și o fetiță,
Ce-i prindea funde în păr și-o ducea la grădiniță.
Era voioasă și dulce, isteață, fină, sprințară,
O luă mă-sa în lume, departe, în altă țară!
.
Nu mai știe când ruina l-a-nrobit ca pe o slugă,
Toată lumea-l ocolește că-i jegos, bețiv, repugnă;
Singura sa consolare e alcoolul și-l iubește,
Că îi ține de urât și stomacu-i amorțește.
.
Cască porcu' și deodată, îi plesni ceva în el,
Poate fierea, ori ficatul, căci era cât un vițel
De mărit și încărcat cu alcoolul ce îl strânse,
Și-ncercând o cruce lent, își da duhul și se frânse...
.
Ca o morală:
.
Când ești picat în mocirlă dup-un trai bolnăvicios,
Amintiri dulci te sugrumă, dar rămâi acolo, jos;
Și baremi nici nu regreți că n-ai încercat vreodat',
Să te speli de nărăvire...și mori singur, împăcat...