În fiecare zi, îl văd clădit
În așteptarea mută, calmă,
Privirea sa plecată ca o armă,
Din rugăciuni și pace plămădit.

Era bătrân ca vremea, ca uitarea,
Frumos și aspru-n bătrânețea sa,
Cu părul alb, părea că el ne da,
Și că cerșind, ne dăruia iertare.

Treceam mereu, fără să știu ce vrea,
Dar mâna mare și crăpată nu e-ntinsă,
Statuie cucerită dar nu-nvinsă,
Și mândră-n sărăcia sa.

Și când un ban îi dau, doar o scânteie
Îi luminează fața-n umbră,
Un sentiment de bunătate te inundă,
În mănăstire simți că ești, sau în moscheie.