Câtă fulguială, când ca pufi de plopi, când răvășită
Se scutură prin ger scârțos, se face-o crustă
Ce lasă drum de țară o potecă-ngustă
Și prin oraș mulțime abia zărită.

Și-i dor de soarele sub nori ascuns
Și-i dor de ochi de alburiu în țepe se sclipind.
Doar praf de stuf se scutură de-un crem pe-un grind...
E totu’ o spumă molcomă, doar câte-un ton închis-pătruns.

Un scheunat de câine rebegit mai sparge gheață
Sau fâșâit de aripi de vreo cioară, guguștiuc.
Deasupra-i gri ce se coboară înspre nuc
Și degetele dor c-un pic de greață.

Și țurțuri mari ca sticla-ntoarsă
Se modelează balonat ca-n topitură dură
Și obrajii se-ncleștează-n tremurat de barbă, gură...
Nu se zărește niciun chip zâmbind prin florile-n fereastră.

Clădirile-n oraș parcă-s mai reci decât erau beton și sticlă
Și albul face mai murdari nămeți uitați pe foste străzi.
Mai la periferie-s lame de lopeți, pe pârtii în ogrăzi...
Mașini cârd de grămezi stau, nu se strică.

O formă-ncercuită mișcă agale
Ca-n ceață de un negru-gri, c-un sac
Ca sticla dur și transparent ce lasă văzului opac
Să-ntrezărești cartoane, peturi, două bețe, un pumn de țoale.

De sub basmaua albastră-pal apare o zbârcitură înroșită;
Aproape o femeie doar c-un nas ce i-a picat pe gură,
Dar chiar și-așa-n grotescul tragic de caricatură
Zăresc frumoasa ce-o visam copil, dorită...

Deci albul nu e dalbul din copilărie
Cel adorat nespus și-n laptele de mamă;
Adesea-i mult mai mult decât o simplă dramă...
Un accident mortal în avalanșa fulgilor-troiene... O tragedie!
12.02.2012