Știu cine te-a făcut, păpușo, cum, unde și când,
ce fel de rotițe ți-a implantat în creier,
ca să te poți învârti, asemeni unui titirez,
în jurul propriei axe
și cum ți-a peticit rând pe rând după aceea
toate intrările și ieșirile buzunarului interior de la piept.
Cu piele groasă de scroafă aristocrată.



Știu cine te-a făcut, păpușo, cine ți-e păpușarul
și e vai de capul tău și de fețele tale fardate rânjind
spre cele patru puncte cardinale odată.



Dar nu asta e problema care îmi perturbă
nesomnul și actul creator
(mie și celorlalți insomniaci de onoare
ai urbei),
ci luminițele alea de un albastru sinistru,
care pulsează în inima inimii tale de plastic,
deasupra capetelor noastre;


luminițele alea care reproduc cu fidelitate
țipetele isterice ale unei salvări,
luminițele alea însoțite de o umbră rigidă
care se rostogolește printre blocuri cu zgomot,
ca o nebună, călare pe un ponei de plastic,
cu roți și picioare,
la ceasul sfânt de pedalare:



Noi vrem să vă salvăm morțile,
noi vrem ca voi să vreți să trăiți o sută de ani;
noi vrem să vă implantăm în piept
inimioare albastre, nou-nouțe, de plastic.



Noi trebuie să vă salvăm de la viață;
noi trebuie să vă facem ca voi să vreți
să trăiți o sută de ani;
noi trebuie să vă implantăm în piept
inimioare albastre, nou-nouțe, de plastic;



Noi trebuie, pentru că noi vrem;
noi vrem, pentru că noi trebuie.
Noi …



28.06.2013;
05:31