Ochii își țintesc inexpresivi printre carouri reci de gard
Și mâinile și le întind -ai nu știu cui- mai mulți copii;
Mai mici, mai mari, cu palid chip ca din mânjit de-un gros de fard,
Speriați privind în juru-le ca-n curțile de pușcării.

Cer bani puțini, pentru un suc sau fum de vis de o țigară
Și se lovesc din când în când disimulând o dușmănie
Fără a crâcni, chiar dacă doare în frigul, cruntul de afară...
Până ce apare-un gardian... ”Iată, iar vine sărăcie!”

Din când în când trec se ținând în apatie mână-n mână
Cupluri-femei; una matură-n halatul lung de asistentă
Cu mersul ferm preocupată de rolul ce-are de stăpână
Tăcând sau ’n dialog-mister c-o mică, fină adolescentă.

Și brusc din nevăzut apare din fundul, lungul de alee,
La brațul sigur simulat sub haina-n plușul greu maron
Un chip de-o zână înfiripată în începutul de femeie
Își profilând sublim-suavul ce-i ațintit de-un vârf de pom.

Oh câtă frumusețe-i este se-ncătușând într-o privire
Ce-și pierde perindându-și-o spre-un orizont de neștiut,
Lăsând ce inimă o vede într-un zvâcnit de-o tresărire
Se aninând de corp splendid cu profil fin... Doar ce-a trecut!

Uimire doar rămâne-n urma care se șterge neînțeleasă
Când dup-un timp târziu apare nesigur, parcă același cuplu...
Dar gând nu zboară acum; e cap, ce-i greu de păr ce-o apasă
Înfipt în piept în nemișcarea înspre pământu-i de periplu!...

Cu greu răzbate acuma finu-i; doar amintindu-se făptura
Ce stă în spastică-ncruntare neînțeleasă, fără voie,
Egal pășind în sacadat ritm zdruncinându-și tot, figura
Ca din poem de pe alt tărâm de neuitatul Alan Poe.

Și aer parcă e-n cutremur și sol de atât de mult nedrept
Și mintea sană-i răzvrătită se răzbunând într-un nevrând;
De ce oare-i atâta rău ce doare-n minte, în suflet, piept
Și Dumnezeu de s-a născut... de ce nu s-a născut mai blând?...
01.03.2012