Mi-e teamă de lumea de-afară,
De lumea ce naște dureri.
Când pasul în stradă coboară,
Strivește sub el primăveri.

Mi-e teamă de soarele negru
Pe cerul de plumb agățat,
De țipătul viu și funebru
Al unui copil mutilat.

Mi-e teamă de curvele triste
Ce poartă ciorapi de nylon,
De lacrimi uscate-n batiste
Și iarba crescută-n beton.

Mi-e teamă de oameni și cai,
De șerpi, șobolani și feline,
De sângele roșu coraille
Vărsat în spitalele pline.

Mi-e teamă de cel ce-n cuvânt
Poemul așează sublim,
De ne-ngrijitul mormânt
Al unui defunct anonim.

Mi-e teamă de viață și teatru,
Nu știu care este mai bun.
Mi-e teamă de unu și patru,
De cel sănătos și nebun.

Mi-e teamă de vis și ursite,
De înger, de diavol, de om,
De fructele azi pârguite
Și putredul măr dintr-un pom.

Mi-e teamă de pasăre-albastră,
De cei ce adună averi,
De florile moarte în glastră,
De docți, imbecili și păreri.

Mi-e teamă de noua iubire
Pe care-o consum la TV,
De reclamă, de promo, de știre,
De ce e frumos și nu e.

Mi-e teamă de cei ce amarul
Își beau cu nesaț și inert,
De vinul ce umple paharul,
De cântec domol și alert.

Mi-e teamă de fapt, de destin,
De tot ce se vrea întâmplare,
De prânzul calic, de festin,
De cel ce trăiește și moare.

Mi-e teamă de marfă, de bani,
De gust, de culoare, miros,
De ore și zile, de ani,
De carne, țărână, de os.

Mi-e teamă de basm, de poveste,
De gestul atent studiat,
De sterp, de uitare și veste,
De femeie, copil și bărbat.

Mi-e teamă de cer și pământ,
De mare, de fluviu și lac,
De vechi și de rece mormânt
În care, cândva, am să zac.

Mi-e teamă de dragostea noastră,
Atât cât acum ne-a rămas,
De ploaia ce-mi bate-n fereastră
Parșiv și în ultimul ceas.

Mi-e teamă de umbra căzută
Pieziș peste sufletul meu,
De-această-ncercare absurdă
Pe care mi-o dă Dumnezeu.

Și nu e pe lume povară
Atât de cumplită și grea!
Mi-e teamă de lumea de-afară
Atât de frumoasă și rea!