mă simt obeză de ceva vreme înăuntru
oamenii îmi fac semne pe stradă mă mușcă de brațe
îmi prind mâinile în trecere și mă leagă
în toți văd câte o parte din tine
și inima îmi saltă din piept ca un război ce saltă
dureri mai ascuțite decât secunda care trece în absența ta
blugii mă strâng și nu mă simt la locul meu
cerul cască gura amețit de canicula lui iulie

iar eu

tot merg spre nicăieri
nici măcar zburătoarele nu mă mai ating cu aripile lor
orașul mi-e neîncăpător de timp
viața curge încet pe-o bancă
cu-același surâs poposit pe umerii mei
e totul bine aș putea să spun dar e greu atunci când
amintirile te duc ca o piatră imensă legată de picioare
în adâncurile aceluiași ocean negru mâzgălit pe propria oglindă
doar de lumina palidă dar binevenită a lunii pline
lumina palidă a zilelor frumoase care s-au ascuns sub pielea mea
și care așteaptă doar să crească mai mari să ne ajungă din urmă

iar tu

tot mergi să mă-ntâlnești la răscruce de drum
sunt peste tot chemări ori vicii care ne poftesc prietenoase
să ne gândim care dintre noi e mai bun să joace
acest joc al iubirii fără să-i distrugă sensul
fără să îi ciopârțească mâinile și picioarele care o poartă mereu după noi

iar noi

tot mergem înspre noi înșine
pașii poartă aceeași muzică pe tălpi
ne luăm de mână când plouă în viața noastră
învățând că a muri e doar un verb scris pe o hârtie mototolită
și a trăi împreună până murim
e un început frumos