pictez în jurul unei inimi
și mă întreb ce m-aș face fără seri
când foșnetul de liniște al unei sălcii
își leagănă frunzele într-o părticică din infinit
rebel

cu mâinile goale trag cortina pe scena vieții
să nu topesc amintirile logodite în șoapte
în jilțul unde se odihnesc umerii albi
ai fiecărei silabe din singurătate
acoperită de mister

descifrez cuvinte din adânc de călimară
într-o lumină a unui miez de noapte
ce pot face decât să cred
în melodia unui zbor
cu șoapte

peste poarta albastră se înalță tăcerea
plânge pianul cu fiecare clapă
o rugă înalță spre cer
acum plouă copacul
eu încă mai sper

la somnul din jilț cu serile liniștite
de ieri și de altădată.