Matrioșka plânge și acum

era ziua sufletelor desculțe de durere
ea ieșise în sat să numere palmele groparilor
douășpe palme și pentru fiecare câte un pumn de grâu
Matrioșka ar fi adunat cenușa plânsului în pumni
ca vântul s-o împrăștie prin pustiuri

în cimitir copacii își ridicaseră sevele verzui spre ramuri
de departe păreau o cocoașă uriașă plină de fiere și pelin, iar pământul
își căscase o gură adâncă și neagră așa ca o lighioană flămândă în fața prăzii
printre nori curgeau lumi nebune
spânzurate pe aripile corbilor

Matrioșka plângea

la răscruce ulița aceea
și-ar fi tras pașii îndărăt
ar fi aruncat cu pietre în mozaicul din spatele crucilor
și ar fi înnodat limbile de clopot
dangătul prelung să nu mai fie sol al morții

Matrioșka plângea
în ziua înmormântărilor
cuvântul nu mai e cuvânt
devine o temniță a durerii, iar moartea…
moartea nu seamănă lanuri de grâu,
ci culege precum un pântece uriaș poemele nenăscute