Ascută-mă! Visare de floare, tăceri
Să împresoare lumea, mai puțin să vorbească!
În aer se întrupează Homeri,
Cuvinte supte din cerurile -iască.

Uitarea poate fi numită nebunie,
O, mutule, suferință înțeleaptă,
Să-și rupă însă din memorie, să știe:
Pentru urcare trebuie o treaptă.

O dulce apăsare-n bagdadie,
Gest nonșalant și statuia sa ecvestră
S-ar reclădi cu-ncetul din trufie
Și-ar descăleca - ființă celestă!

Poate că doar oficiind în altare de aer,
Îmbrăcat cu vorbe - flăcări înalte de rug,
Când puțin gânditorul lut în șiroaie
Se urcă la pânda firească, de crug.

Ar luneca priviri așa gânditoare
Peste eroii risipiți pe sub grape,
Cioplitorul nevestit să tot sape,
Să-i caute înnebunit în cleștare.