Undeva, este-un loc între creștet și genunchi,
Sau mai curând e peste tot în măruntaie;
Un tremur parcă ascuns, aproape cât un junghi,
Când se sufocă spațiu... îngrămădești odaie.

În minte, gându-i rană ce-ar vrea să se deschidă
Și caută un leac, ce-a fost vreodată cura,
Dar parcă-i dispărut din ființa ce ai avidă
De împrejur de simțuri... de clevetiri cu gura.

Ești, parcă... da-i absentă o lume, a ta, deodată,
De unde aștepți semnal să-ți regăsească șarmul;
Dar e uitarea oare, sau viața o desfrânată,
Cuplând plăceri cu alții... exasperându-ți calmul?!

Și mâinile, sunt grele, parezic, fără vlagă
Se duc ades spre tâmple, se udă-n calde lacrimi,
Sau se întind simbolic, fără să miște; roagă
Un neștiut suprem... Se face cont de patimi!?

Cu buze fremătânde în cutremurul bărbiei,
Se mișcă în gât nod, inutil dute-vino,
Iar cafeniu de obraji, din rozul purpuriei
E-un palid ceruit, anoxic... Hai revino!...

E strigătul tacit, către orice anume,
Ce bate toba-n piept, dar mai plăpând, a toacă
Cu ritm schimbând sincopic într-un oftat spre lume;
Să vină la închinarea de suflet greu... Să treacă!

Piciorul e nesigur, atonic aproape, îndoaie,
Căci pașii nu au unde să poarte; nu sunt porți
Deschise-timpu-i rece în senin de vară, a ploaie-
Sau s-au închis de-un timp!?... Parcă-s cu toții morți?

Afeblit pare-i totul; corp, minte, suflet, erg
Și-n comotiv continuu se varsă-n picuri sânge;
Că-n fond pustietatea e rea și oprește ”merg”,
Câștig, de-un an de viață, când bebe-i râs... din ”plânge”.

E roua-n fire, frunze, când nu mai e un reavăn,
Doar boabe ce îneacă speranțe-n diminețe
Născute gri... Culorile naturii-s fade!... Seamăn
Lipsește la apel, nu dă bineți!... E tristețe!!!
05.05.2012