La curțile de târziu,
Când era, măre, să fiu
Trecut prin moarte de viu,
Încercai să-mi schimb norocul
Și să îmi amân sorocul
Punând pe zile obrocul.
Cum putuși, Ioane, să speri
C-o să-nțepenești în ieri
Și-n miezuri de primăveri,
Când cu un pospai de azi
Doar te mânjiși pe obraz
Și săriși peste zăplaz!
De din noapte mâinele,
Mă tot latră, câinele!
Că mă pândesc ruinele,
Adâncind în mine spaima
Că o să mă soarbă faima,
Răspândind în lume taina
Chiar la pasul meu dintâi
Când am moartea căpătâi
Și trei săgeți în călcâi.
De aceea, dragă Doamne,
Eu las viața să mă-ntoamne
Ca pe pomul fără poame!